Triage (2009)

   M-am asezat plin de speranta in fata televizorului. Colin Farrell  si Paz Vega  intr-o productie cu subiect interesant, suna chiar promitator. Si incepe destul de bine, doar ca inceputul... ei bine, nu se mai termina! Dupa vreo 60 de minute incepi sa te gandesti daca ai vazut intr-adevar ceva pana in momentul respectiv cu exceptia catorva scene destul de tari ce implica executii sumare sau combatanti  impuscati in spate. Apoi, filmul neoferindu-ti prea mult, te gandesti ce cauta Colin Farrell in rolul asta care nu-l prinde deloc si de ce Paz Vega e intr-o pasa asa de proasta (si sunt elegant, credeti-ma!). Totusi, intuind ca nu mai poate dura mult, am asteptat stoic, sfarsitul. In subconstient cred ca speram la ceva exceptional, care sa-mi schimbe impresia. Nu s-a intamplat!
  Am sa povestesc totusi sumar filmul, in speranta ca voi scuti pe cineva de o pierdere inutila de timp, stiut fiind ca C.F. atrage un numar important de dudui la filmele sale si nici P.V. nu lasa prea multi tipi indiferenti.
  Domnul Farrell este un reporter de razboi ce-mparte asternutul cu sotia Paz, mai ales cand nu e plecat in teatre de razboi impreuna cu prietenul sau, fotograf si el. Anul este 1988, razboiul este in Kurdistan. Eroul nostru este socat de modul in care sunt triati ranitii (de unde si titlul!) de catre unicul medic aflat la fata locului: cei cu sanse sunt ingrijiti, cei fara sunt impuscati in cap, de catre medic. Iti trebuie un stomac destul de tare ca sa vezi treaba asta motiv pentru care prietenul vrea acasa la sotia lui, care sta sa nasca. C.F. il convinge sa mai stea 2 zile doar ca in ultima dintre ele prietenul sufera accidentul cel rau, respectiv ramane fara picioare. Trebuind sa-l care pana la tabara (unde, oricum ma indoiesc ca l-ar fi tratat doctorul-calau) C.F. este pus in situatia de a traversa un mare rau (desi in tabara nu aveau apa mai deloc) si avandu-l pe amic in spate alege sa se salveze pe sine. Drama! Dra-ma!! Revenit la glia strabuna si la nevasta iubitoare, eroul nostru este foarte afectat la mansarda (stres post-traumatic, cum zic americanii) astfel ca minte in legatura cu toata tarasenia dar este deconspirat in final de catre bunicul sotiei, un deloc intamplator, celebru psiholog spaniol. Si gata!
  Concluzionand, filmul este mediocru, nota mea fiind 5, poate 5,5. Am convingerea ca o anumita categorie de spectatori, mai sensibili, il vor aprecia mai mult decat mine, pentru scenele dure ce infatiseaza mame care si-a pierdut intreaga familie, mormane de oseminte, cranii de copii, etc. Din pacate, pe mine nu m-au convins nici macar aceste imagini, granita dintre socant si grotesc-spre-penibil fiind extrem de fina. Filmele horror, pornografia sau "Stirile de la ora 5" sunt exemple ce sustin foarte bine aceasta ipoteza. A nu se intelege ca nu simpatizez cu tragedia poporului kurd sau a oricaruei natii oprimate. Insa, ce-i prea mult, strica! Parerea mea!